miercuri, 8 ianuarie 2014
Profilul meu
Numele meu este Rosu Sebastian,sunt student in anul I in cadrul Academiei de Studii Economice,Bucuresti, profilul Cibernetica, Statistica si Informatica Economica (CSIE), specializarea Cibernetica Economica,seria A,grupa 1000.
Winter sports
Schiul are origini antice, in Rusia fiind descoperite fragmente de schiuri din anii 8000 – 7000 Inainte de Hristos. De asemenea, in tarile scandinave au fost gasite conservate o serie schiuri de diferite forme si dimensiuni. Schiul si-a schimbat destinatia de transport in activitate sportiva la inceputul secolului al XIX-lea. Prima competitie non-militara de schi a fost consemnata in 1840 in nordul Noregiei.
Intrecerile olimpice de schi alpin, atat cele masculine cat si cele feminine, au debutat la JO de la Garmisch – Paternkirchen, in 1936.
Romania a fost prezenta in competitia olimpica de schi alpin chiar din 1936, iar pana astazi nu a lipsit decat la editiile JO din 1952, 1960 si 1964.
Intrecerile olimpice de schi alpin, atat cele masculine cat si cele feminine, au debutat la JO de la Garmisch – Paternkirchen, in 1936.
Romania a fost prezenta in competitia olimpica de schi alpin chiar din 1936, iar pana astazi nu a lipsit decat la editiile JO din 1952, 1960 si 1964.
Snowboarding-ul, o combinatie de elemente din surfing, skateboard si schi, a aparut prin 1960 in Statele Unite ale Americii din dorinta oamenilor de a practica un sport de iarna nou. La finalul anilor ’70 snowboarder-ii au “invadat” resorturile traditionale de schi, schiorii incercand initial sa-i excluda de pe partiile pe care le considerau ale lor. Din anii ’90, insa, aproape toate domeniile schiabile i-au “adoptat” si pe snowboarder-i.
Intrecerile masculine si feminine de snowboard au fost incluse in programul olimpic in 1998, la JO de la Nagano. Romania nu a fost reprezentata pana acum in intrecerile olimpice de snowboard.
Intrecerile masculine si feminine de snowboard au fost incluse in programul olimpic in 1998, la JO de la Nagano. Romania nu a fost reprezentata pana acum in intrecerile olimpice de snowboard.
Codul Hamming
Unul din cele mai cunoscute coduri detectoare si corectare de erori singulare este codul numit Hamming (7,4). Acesta notatie indica faptul ca avem un cod de 7 biti din care 4 sunt biti de date independenti (restul fiind biti redundanti, reprezentând paritatea a diferite combinatii a bitilor de date). Codul contine deci 4 biti de date d1, d2, d3, d4 si 3 biti de paritate p1, p2, p3. Bitii de paritate sunt calculati astfel: p1 sumeaza d1, d2, d4 p2 sumeaza d1, d3, d4 p3 sumeaza d2, d3, d4, iar organizarea bitilor în cuvântul de cod este urmatoarea: p1 p2 d1 p3 d2 d3 d4. De obicei se definesc doua matrici în legatura cu acest cod: matricea generatoare de cod G si matricea de detectie a paritatii H.
Se constata în G ca liniile 1,2 si 4 calculeaza sumele aferente paritatilor respective iar liniile 3,5,6,7 simplu copiaza bitii de date. În H cele 3 linii calculeaza paritatile corespunzatoare. La codare: se determina cuvântul de cod calculând paritatile corespunzatoare (se poate utiliza atât paritatea para cât si paritatea impara – în exemplele urmatoare vom folosi paritatea impara). La decodare: se calculeaza paritatile corespunzatoare si se verifica cu cele corecte (în fapt se sumeaza si cu paritatile corecte si se verifica sa rezulte 0).
Distanta Hamming între doi vectori de dimensiuni egale este data de numarul de pozitii în care acestia difera. Ea masoara astfel numarul de schimbari care trebuie facute într-un vector pentru a îl obtine pe celalalt, sau reformulat numarul de erori care transforma un vector în celalalt. Exemplu: vector 1: codare 126359 01101011 vector 2: notate 226389 01001110 Distanta Hamming 3 2 3 Desi definirea este generala, în cele ce urmeaza vom considera doar cazul vectorilor cu elemente binare, fiind vorba de fluxuri de biti transmise pe canalul de comunicatie. În acest caz distanta este data de numarul de 1 din rezultatul obtinut prin XOR. XOR este o operație logică care emite adevărat atunci când ambele intrări sunt diferite (una este adevarata, cealalta este falsa). Altfel spus, XOReste adevărat ori de câte ori un număr impar de intrări este adevărat.
Se constata în G ca liniile 1,2 si 4 calculeaza sumele aferente paritatilor respective iar liniile 3,5,6,7 simplu copiaza bitii de date. În H cele 3 linii calculeaza paritatile corespunzatoare. La codare: se determina cuvântul de cod calculând paritatile corespunzatoare (se poate utiliza atât paritatea para cât si paritatea impara – în exemplele urmatoare vom folosi paritatea impara). La decodare: se calculeaza paritatile corespunzatoare si se verifica cu cele corecte (în fapt se sumeaza si cu paritatile corecte si se verifica sa rezulte 0).
Distanta Hamming între doi vectori de dimensiuni egale este data de numarul de pozitii în care acestia difera. Ea masoara astfel numarul de schimbari care trebuie facute într-un vector pentru a îl obtine pe celalalt, sau reformulat numarul de erori care transforma un vector în celalalt. Exemplu: vector 1: codare 126359 01101011 vector 2: notate 226389 01001110 Distanta Hamming 3 2 3 Desi definirea este generala, în cele ce urmeaza vom considera doar cazul vectorilor cu elemente binare, fiind vorba de fluxuri de biti transmise pe canalul de comunicatie. În acest caz distanta este data de numarul de 1 din rezultatul obtinut prin XOR. XOR este o operație logică care emite adevărat atunci când ambele intrări sunt diferite (una este adevarata, cealalta este falsa). Altfel spus, XOReste adevărat ori de câte ori un număr impar de intrări este adevărat.
Echipamente periferice
Dispozitivele periferice de ieşire permit extragerea informaţiilor dintr-un sistem de
calcul.
1. Monitorul – permite vizualizarea pe ecran a rezultatelor execuţiei programelor.
Caracterizări şi clasificări:
a) În funcţie de numărul de culori afişate:
- monocrom – două culori (alb-negru, portocaliu-negru);
- gray scale – nuanţe de gri;
- color – între 16 şi 16*106 culori.
b) Dimensiunea ecranului – este caracterizată de lungimea diagonalei măsurată în
inch: 9″, 14″, 15″, 17″, 21″…42″.
c) Rezoluţia monitorului – este o măsură a calităţii imaginii şi este exprimată în
număr de pixeli (puncte din care este alcătuită imaginea).
Rezoluţia = nr. de pixeli pe linie X nr. de pixeli pe coloană
640 x 480, 800 x 600, 1024 x 768, 1280 x 1024, 1600 x 1200.
d) Radiaţia monitorului – reprezintă efectul produs asupra omului (nu doar asupra
ochilor) de bombardarea ecranului cu electroni. Se recomandă monitoare cu radiaţie
redusă (low radiation).
e) Tipul semnalului – analogic sau digital.
f) Definiţia – reprezintă distanţa dintre două puncte de pe ecran. Cu cât e mai mică
cu atât imaginea e mai clară.
g) Viteza de afişare – viteza cu care se vor afişa imaginile pe ecran şi depinde de
viteza cu care poate prelucra informaţia placa video şi de memoria RAM video.
h) Din punct de vedere al tehnologiei de fabricaţie există două categorii de
monitoare:
- monitoare cu tub catodic (CRT – Cathodic Ray Tube) – utilizează o tehnologie de
fabricaţie asemănătoare cu cea a televizoarelor. O caracteristică importantă a
monitoarelor CRT este rata de reîmprospătare (refresh rate) care reprezintă
numărul de împrospătări a imaginii într-o secundă (trebuie să fie mai mare de 70
Hz);
- monitoare cu afişaj cu cristale lichide (LCD – Liquid Crystal Display) – nu emit
radiaţii, au un consum mic de energie electrică şi sunt compacte.
2. Imprimanta – este dispozitivul ce realizează afişarea informaţiilor pe hârtie.
Principalele caracteristici ale imprimantelor sunt:
- viteza de tipărire – măsurată în cps sau ppm;
- rezoluţia – exprimată în număr de puncte de imagine pe inch (dpi – dots per inch);
- posibilitatea de a tipări text şi grafică sau numai text;
- dimensiunea maximă a hârtiei: A3, A4, A5 etc.;
- memoria imprimantei – stochează informaţiile ce urmează a fi tipărite.
În funcţie de principiul de funcţionare există:
a) imprimante cu impact (matriceale) – tipărirea se realizează prin impactul
unui cap de scriere asupra unei benzi tuşate, sunt ieftine, oferă o calitate
scăzută, sunt zgomotoase;
b) imprimante fără impact:
- laser – imagini alb-negru şi color de o calitate foarte bună, au viteză de tipărire
mare (4-20 ppm), sunt scumpe (consumabilele) etc.
- cu jet de cerneală (ink jet printers) – capul de scriere baleiază foaia de hârtie linie
cu linie pulverizând cerneala, viteză mai mică de scriere, calitate bună.
3. Plotter – dispozitiv asemănător imprimantei dar hârtia poate fi parcursă în ambele
sensuri, acceptă formate mari de hârtie şi precizia desenelor este foarte mare. Este folosită pentru schiţe, grafice, desene etc.
4. Difuzor – dispozitiv de ieşire audio.
Dispozitivele periferice de intrare au rolul de a permite introducerea datelor în calculator.
1. Tastatura unui calculator este asemănătoare cu cea a unei maşini de scris obişnuite şi are rolul de a permite introducerea datelor în calculator prin apăsarea tastelor. Conţine trei categorii mari de taste:
a) Tastele alfanumerice – conţin: taste alfabetice (A–Z), numerice (0–9) şi tastele cu caractere speciale (“.”, “,”, “/” etc.). Pentru a obţine litera mare se tastează Shift şi litera mică în acelaşi timp sau se blochează tasta specială Caps Lock (se aprinde ledul corespunzător). Caracterele speciale scrise pe tastele numerice se obţin în acelaşi mod ca literele mari(Shift + tasta). Caracterele numerice se mai pot obţine prin utilizarea tastaturii numerice aflate în partea dreaptă având grijă să fie acţionată tasta specială Num Lock (se aprinde ledul corespunzător).
b) Tastele funcţionale – sunt dispuse pe primul rând al tastaturii, au scris pe ele F1…F12 şi au diferite funcţii în diferite produse soft.
c) Tastele speciale – sunt folosite, în general pentru:
- Esc (Escape) – întreruperea unei acţiuni;
- Tab – saltul la următoarea zonă;
- Ctrl (Control) şi Alt – sunt utilizate în combinaţie cu alte taste pentru obţinerea diferitor efecte (Ex.: Ctrl+Alt+Del = resetează calculatorul);
- Caps Lock – blocarea tastaturii alfabetice pe litere mari (Capitals);
- Backspace – ştergerea caracterului aflat înaintea poziţiei curente a cursorului;
- Enter – încheierea mesajului dat calculatorului;
- Print Screen – preluarea imaginii ecranului;
- Scroll Lock – oprirea defilării ecranului;
- Pause – oprirea/pornirea execuţiei unui program;
- Num Lock – utilizarea tastaturii numerice ca atare (led aprins) sau ca tastatură specială(led stins);
- Tastele speciale de navigare:
o Insert – mod de suprascriere;
o Delete – ştergerea caracterului pe care se găseşte cursorul;
o Home – mută cursorul la începutul rândului;
o End – mută cursorul la sfârşitul rândului;
o PageUp – mută cursorul la începutul paginii anterioare;
o PageDown – mută cursorul la începutul paginii următoare.
2. Mouse-ul – este dispozitivul ce controlează mişcarea cursorului pe ecranul monitorului şi permite selectarea sau activarea unor obiecte de pe ecran prin acţionarea unor butoane. În general mouse-ul este format din: carcasă, bilă, butoane şi circuite electrice.
Clasificarea acestor dispozitive se poate face în funcţie de:
- numărul de butoane – de la 2 la 5 sau mai multe;
- tipul portului prin care se conectează – serial sau paralel;
- compatibilitate: Microsoft, Genius, Logintech etc.;
- tehnologia folosită în transmiterea semnalului: mecanic, optic, radio.
3. Trackball – dispozitiv de indicare asemănător mouse-ului. Practic este un mouse răsturnat utilizat în special la calculatoarele portabile. Mişcarea cursorului se realizează prin rotaţia bilei.
4. Creion optic (light pen) – un dispozitiv asemănător unui creion ce are în vârf un senzor optic.
5. Tableta grafica (graphics tablet) – dispozitiv ce permite introducerea facilă a desenelor şi schiţelor. Este alcătuită dintr-un creion cu vârf electronic şi o plăcuţăelectronică, capabilă să detecteze mişcările creionului şi să le transmită calculatorului.
6. Scanner – dispozitiv ce permite digitizarea imaginilor şi introducerea lor în
calculator. În funcţie de modul de utilizare şi dimensiune sunt:
- fixe – imaginea e plasată pe o suprafaţă de scanare (ca la xerox);
- mobile – de dimensiuni mici şi se deplasează pe imaginea ce urmează a fi
digitizată (cititorul de coduri de bare).
7. Joystick
8. Microfon
9. Camera video, aparat de fotografiat digital
10. GIS (Georaphic Information System) – permite introducerea de date geografice
preluate, în general, de la sateliţi.
11. Touch screen (ecranul cu atingere) – introducerea interactiva a datelor prin simpla atingere a suprafetei ecranului
12. Cititoare optice si magnetice - informatia este citita prin metoda:
-Recunoasterea optica a semnelor ( OMR- Optical Mark Recognition)
-Recunoasterea caracterelor cu cerneala magnetica ( MICR-Magnetic Ink Character Recognition )- metoda utilizata in banci
calcul.
1. Monitorul – permite vizualizarea pe ecran a rezultatelor execuţiei programelor.
Caracterizări şi clasificări:
a) În funcţie de numărul de culori afişate:
- monocrom – două culori (alb-negru, portocaliu-negru);
- gray scale – nuanţe de gri;
- color – între 16 şi 16*106 culori.
b) Dimensiunea ecranului – este caracterizată de lungimea diagonalei măsurată în
inch: 9″, 14″, 15″, 17″, 21″…42″.
c) Rezoluţia monitorului – este o măsură a calităţii imaginii şi este exprimată în
număr de pixeli (puncte din care este alcătuită imaginea).
Rezoluţia = nr. de pixeli pe linie X nr. de pixeli pe coloană
640 x 480, 800 x 600, 1024 x 768, 1280 x 1024, 1600 x 1200.
d) Radiaţia monitorului – reprezintă efectul produs asupra omului (nu doar asupra
ochilor) de bombardarea ecranului cu electroni. Se recomandă monitoare cu radiaţie
redusă (low radiation).
e) Tipul semnalului – analogic sau digital.
f) Definiţia – reprezintă distanţa dintre două puncte de pe ecran. Cu cât e mai mică
cu atât imaginea e mai clară.
g) Viteza de afişare – viteza cu care se vor afişa imaginile pe ecran şi depinde de
viteza cu care poate prelucra informaţia placa video şi de memoria RAM video.
h) Din punct de vedere al tehnologiei de fabricaţie există două categorii de
monitoare:
- monitoare cu tub catodic (CRT – Cathodic Ray Tube) – utilizează o tehnologie de
fabricaţie asemănătoare cu cea a televizoarelor. O caracteristică importantă a
monitoarelor CRT este rata de reîmprospătare (refresh rate) care reprezintă
numărul de împrospătări a imaginii într-o secundă (trebuie să fie mai mare de 70
Hz);
- monitoare cu afişaj cu cristale lichide (LCD – Liquid Crystal Display) – nu emit
radiaţii, au un consum mic de energie electrică şi sunt compacte.
2. Imprimanta – este dispozitivul ce realizează afişarea informaţiilor pe hârtie.
Principalele caracteristici ale imprimantelor sunt:
- viteza de tipărire – măsurată în cps sau ppm;
- rezoluţia – exprimată în număr de puncte de imagine pe inch (dpi – dots per inch);
- posibilitatea de a tipări text şi grafică sau numai text;
- dimensiunea maximă a hârtiei: A3, A4, A5 etc.;
- memoria imprimantei – stochează informaţiile ce urmează a fi tipărite.
În funcţie de principiul de funcţionare există:
a) imprimante cu impact (matriceale) – tipărirea se realizează prin impactul
unui cap de scriere asupra unei benzi tuşate, sunt ieftine, oferă o calitate
scăzută, sunt zgomotoase;
b) imprimante fără impact:
- laser – imagini alb-negru şi color de o calitate foarte bună, au viteză de tipărire
mare (4-20 ppm), sunt scumpe (consumabilele) etc.
- cu jet de cerneală (ink jet printers) – capul de scriere baleiază foaia de hârtie linie
cu linie pulverizând cerneala, viteză mai mică de scriere, calitate bună.
3. Plotter – dispozitiv asemănător imprimantei dar hârtia poate fi parcursă în ambele
sensuri, acceptă formate mari de hârtie şi precizia desenelor este foarte mare. Este folosită pentru schiţe, grafice, desene etc.
4. Difuzor – dispozitiv de ieşire audio.
Dispozitivele periferice de intrare au rolul de a permite introducerea datelor în calculator.
1. Tastatura unui calculator este asemănătoare cu cea a unei maşini de scris obişnuite şi are rolul de a permite introducerea datelor în calculator prin apăsarea tastelor. Conţine trei categorii mari de taste:
a) Tastele alfanumerice – conţin: taste alfabetice (A–Z), numerice (0–9) şi tastele cu caractere speciale (“.”, “,”, “/” etc.). Pentru a obţine litera mare se tastează Shift şi litera mică în acelaşi timp sau se blochează tasta specială Caps Lock (se aprinde ledul corespunzător). Caracterele speciale scrise pe tastele numerice se obţin în acelaşi mod ca literele mari(Shift + tasta). Caracterele numerice se mai pot obţine prin utilizarea tastaturii numerice aflate în partea dreaptă având grijă să fie acţionată tasta specială Num Lock (se aprinde ledul corespunzător).
b) Tastele funcţionale – sunt dispuse pe primul rând al tastaturii, au scris pe ele F1…F12 şi au diferite funcţii în diferite produse soft.
c) Tastele speciale – sunt folosite, în general pentru:
- Esc (Escape) – întreruperea unei acţiuni;
- Tab – saltul la următoarea zonă;
- Ctrl (Control) şi Alt – sunt utilizate în combinaţie cu alte taste pentru obţinerea diferitor efecte (Ex.: Ctrl+Alt+Del = resetează calculatorul);
- Caps Lock – blocarea tastaturii alfabetice pe litere mari (Capitals);
- Backspace – ştergerea caracterului aflat înaintea poziţiei curente a cursorului;
- Enter – încheierea mesajului dat calculatorului;
- Print Screen – preluarea imaginii ecranului;
- Scroll Lock – oprirea defilării ecranului;
- Pause – oprirea/pornirea execuţiei unui program;
- Num Lock – utilizarea tastaturii numerice ca atare (led aprins) sau ca tastatură specială(led stins);
- Tastele speciale de navigare:
o Insert – mod de suprascriere;
o Delete – ştergerea caracterului pe care se găseşte cursorul;
o Home – mută cursorul la începutul rândului;
o End – mută cursorul la sfârşitul rândului;
o PageUp – mută cursorul la începutul paginii anterioare;
o PageDown – mută cursorul la începutul paginii următoare.
2. Mouse-ul – este dispozitivul ce controlează mişcarea cursorului pe ecranul monitorului şi permite selectarea sau activarea unor obiecte de pe ecran prin acţionarea unor butoane. În general mouse-ul este format din: carcasă, bilă, butoane şi circuite electrice.
Clasificarea acestor dispozitive se poate face în funcţie de:
- numărul de butoane – de la 2 la 5 sau mai multe;
- tipul portului prin care se conectează – serial sau paralel;
- compatibilitate: Microsoft, Genius, Logintech etc.;
- tehnologia folosită în transmiterea semnalului: mecanic, optic, radio.
3. Trackball – dispozitiv de indicare asemănător mouse-ului. Practic este un mouse răsturnat utilizat în special la calculatoarele portabile. Mişcarea cursorului se realizează prin rotaţia bilei.
4. Creion optic (light pen) – un dispozitiv asemănător unui creion ce are în vârf un senzor optic.
5. Tableta grafica (graphics tablet) – dispozitiv ce permite introducerea facilă a desenelor şi schiţelor. Este alcătuită dintr-un creion cu vârf electronic şi o plăcuţăelectronică, capabilă să detecteze mişcările creionului şi să le transmită calculatorului.
6. Scanner – dispozitiv ce permite digitizarea imaginilor şi introducerea lor în
calculator. În funcţie de modul de utilizare şi dimensiune sunt:
- fixe – imaginea e plasată pe o suprafaţă de scanare (ca la xerox);
- mobile – de dimensiuni mici şi se deplasează pe imaginea ce urmează a fi
digitizată (cititorul de coduri de bare).
7. Joystick
8. Microfon
9. Camera video, aparat de fotografiat digital
10. GIS (Georaphic Information System) – permite introducerea de date geografice
preluate, în general, de la sateliţi.
11. Touch screen (ecranul cu atingere) – introducerea interactiva a datelor prin simpla atingere a suprafetei ecranului
12. Cititoare optice si magnetice - informatia este citita prin metoda:
-Recunoasterea optica a semnelor ( OMR- Optical Mark Recognition)
-Recunoasterea caracterelor cu cerneala magnetica ( MICR-Magnetic Ink Character Recognition )- metoda utilizata in banci
Conceptul de sistem de operare; Funcţiile principale ale unui sistem de operare
Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul. El are rolul de a gestiona funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a coordona şi controla execuţia programelor şi de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul. Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem de operare. Pe scurt, sistemul de operare este componenta software care coordonează şi supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.
Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi după modul de implementare a software-ului, sistemul de operare este organizat pe două niveluri:
- nivelul fizic include componenta firmware a sistemului de calcul; acest nivel oferă servicii privind lucrul cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi cuprinde acele elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot în nivelul fizic sunt incluse programe a căror execuţie este indispensabilă, de exemplu programul care lansează încărcarea automată a sistemului de operare, la pornirea calculatorului.
- programele care se execută la pornirea sistemului de calcul: programul POST (Power-On Self-Test), care verifică starea de funcţionare a sistemului de calcul şi programele de iniţializare a activităţii sistemului (rutina de încărcare a primului sector al discului sistem) ;
- rutinele care fac posibilă utilizarea componentelor fizice ale sistemului de calcul, rutine numite drivere fizice; ele oferă servicii pentru lucrul cu configuraţia hardware standard a sistemului de calcul : consola, tastatura, imprimanta, perifericele standard şi ceasul sistemului. Avantajul acestei soluţii este că asigură independenţa software-ului de pe nivelul logic faţă de caracteristicile constructive ale componentelor hardware de bază, ele fiind tratate unitar, prin intermediul driverelor.
- nivelul logic include partea de programe a sistemului de operare şi oferă utilizatorului mijloacele prin care poate exploata sistemul de calcul; comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul se realizează prin comenzi adresate sistemului de operare sau prin intermediul instrucţiunilor programelor pe care le execută invers, comunicarea se realizează prin intermediul mesajelor transmise de sistemul de operare către utilizator.
La acest nivel, comunicarea cu sistemul de calcul se realizează prin intermediul sistemului de întreruperi, prin care se semnalează anumite evenimente apărute în sistem; la apariţia unei întreruperi, controlul este dat unor rutine de pe nivelul următor al sistemului de operare;
Exemplu: la sistemele de calcul compatibile PC, componenta sistemului de operare de pe nivelul fizic este componenta ROM-BIOS.
Aceasta include programe grupate după funcţia lor în :
Programele nivelului logic adresează dispozitivele hardware prin intermediul programelor nivelului fizic al sistemului de operare şi din acest motiv ele sunt independente de structura hardware a sistemului de calcul: nivelul fizic constituie o interfaţă între hardware şi nivelul logic al sistemului de operare.
Din punct de vedere funcţional, programele sistemului de operare se împart în două categorii :
- Componenta de comandă şi control, care cuprinde programe ce au rolul de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul.
- Componenta de servicii, care cuprinde programe destinate minimizării efortului uman implicat de utilizarea sistemului de calcul.
Obiectivele generale ale unui sistem de operare sunt:
- automatizarea operaţiilor standard în toate etapele de exploatare a sistemului de calcul;
- minimizarea efortului uman pentru utilizarea sistemului de calcul;
- optimizarea utilizării resurselor sistemului de calcul;
- creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin:
- creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor
- reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor
- creşterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitate maximă.
Funcţiile prin intermediul cărora sistemul de operare realizează aceste obiective sunt:
- funcţia de instalare automată a unui nou sistem de operare pe un sistem de calcul;
- funcţia de încărcare în memoria internă a sistemului de operare, la pornirea sistemului de calcul;
- funcţia de configurare dinamică a sistemului de operare, conform cu modificările intervenite în structura hardware sau cu necesităţile de exploatare a sistemului. De exemplu, sistemul de operare DOS se poate configura dinamic prin intermediul fişierului CONFIG.SYS care se consultă la fiecare încărcare a sistemului de operare şi care permite instalarea altor drivere de echipamente decât cele standard şi definirea unor parametri de funcţionare ai sistemului, permiţând astfel modificarea, extinderea sau îmbunătăţirea capacităţilor de funcţionare ale sistemului de operare, în cadrul arhitecturii de bază a sistemului de calcul;
- efectuarea operaţiilor de intrare / ieşire la nivel fizic, pentru a permite utilizatorului tratarea echipamentelor periferice la nivel logic, adică independent de caracteristicile constructive ale lor. Această funcţie permite degrevarea utilizatorului de sarcina tratării specifice a fiecărui tip de echipament periferic în parte. De exemplu, orice tip de imprimantă este tratat în acelaşi mod de către utilizator; caracteristicile specifice fiecărui tip în parte sunt tratate de programul specializat de accesare la nivel fizic al echipamentului, numit driver de imprimantă şi de componenta sistemului de operare care tratează operaţiile de ieşire prin intermediul imprimantei: driverul portului paralel ;
- oferirea unei interfeţe cu utilizatorul, prin intermediul unui limbaj specific, numit limbajul de comandă al sistemului de operare; prin intermediul acestui limbaj, utilizatorul transmite comenzi sistemului de operare; ele sunt traduse şi lansate în execuţie de programul interpretor de comenzi al sistemului de operare. în sistemele de operare mai noi, interfaţa cu utilizatorul este asigurată folosind metode grafice evoluate şi principii noi de comunicare, rezultatul fiind o modalitate mult mai prietenoasă de dialog cu utilizatorul; o astfel de interfaţă se numeşte interfaţă grafică cu utilizatorul (Graphical User Interface);
- controlul execuţiei programelor: sistemul de operare încarcă programul în memoria internă, pentru execuţie, îl lansează în execuţie, urmăreşte execuţia în toate etapele sale şi încheie execuţia programului;
- gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul: sistemul de operare gestionează alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fişiere, accesul la echipamentele periferice, etc. pe toată durata execuţiei unui program, în scopul utilizării cât mai eficiente a acestor resurse. În cazul în care este posibilă executarea simultană a mai multor programe, sistemul de operare realizează alocarea resurselor între programe pe baza unor criterii de alocare, în scopul optimizării execuţiei programelor, conform obiectivelor de eficienţă de mai sus;
- asigurarea protecţiei între utilizatori, acolo unde sistemul de operare permite accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe) la resursele sistemului de calcul, şi asigurarea protecţiei între programe, fie că este vorba de programe utilizator sau programe ale sistemului de operare. Această protecţie se referă la evitarea cazurilor de interferenţă între mai multe programe în execuţie, care ar putea duce la alterarea zonelor de program din memoria internă sau la alterarea, de către un program, a datelor utilizate de un alt program;
- tratarea erorilor: sistemul de operare poate trata erori la nivelul maşinii fizice (de exemplu: erori de citire / scriere în memoria externă, erori de acces la un echipament periferic, lipsa din configuraţia sistemului de calcul a unui echipament, etc.) sau erori logice, care pot să apară în timpul executării unui program (de exemplu: operaţii interzise, ca împărţirea la 0, tentativa de acces în zone protejate ale memoriei interne, tentativa de execuţie a unor instrucţiuni privilegiate, etc.);
- funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc.
Bibliografie: http://www.competentedigitale.ro/it/it6.html
Definitia unui protocol de retea
Unul dintre termenele cele mai folosite atunci când este vorba de o reţea de calculatoare sau de Internet este termenul de „protocol”. Vom prezenta în continuare o definiţie şi câteva exemple pentru a putea identifica un protocol. Probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege noţiunea de protocol este aceea de a considera pentru început o serie de analogii cu intercomunicarea din lumea umană. Să considerăm exemplul în care întrebăm pe cineva unde se află o anume stradă (Figura 1). Bunele maniere (protocolul uman) ne fac să spunem întâi „Bună ziua!” pentru a începe comunicarea cu o altă persoană. Răspunsul ar trebui să fie, desigur, tot „Bună ziua!”, ca o confirmare a faptului că este acceptată comunicarea. Interpretarea răspunsului ca un accept al comunicării ne permite acum să formulăm întrebarea care ne interesează. Dacă răspunsul iniţial al persoanei căreia îi adresăm „Bună ziua!” ar fi fost „Lasă-mă în pace, sunt ocupat!” sau ceva asemănător, atunci ar fi însemnat că nu există posibilitatea comunicării. În acest caz, nu mai are rost să formulăm întrebarea al cărei răspuns dorim să-l aflăm. Uneori este posibil să nu primim nici un răspuns la o între bare, caz în care de regulă renunţăm a mai repeta întrebarea. Regulile intercomunicării umane (protocolul uman) sunt astfel reprezentate de mesajele pe care le trimitem şi de acţiunile specifice pe care le întreprindem corespunzătoare răspunsului primit de la interlocutor sau producerii altor evenimente. Mesajele transmise şi cele recepţionate joacă un rol fundamental în cazul protocoalelor umane; dacă o persoană are obiceiuri diferite sau foloseşte un limbaj străin altei persoane, atunci protocoalele diferite nu vor permite intercomunicarea între respectivele persoane. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul comunicării între entităţile dintr-o reţea de calculatoare. Pentru a putea comunica, respectivele entităţi trebuie să folosească (să ruleze) acelaşi protocol de reţea.
Un protocol de reţea este asemănător unui protocol uman, excepţie făcând obiectele comunicării: în loc să avem de-a face cu oameni, avem de-a face cu componente hardware sau software ale reţelei. Toate activităţile dintr-o reţea de calculatoare (deci şi din Internet) sunt bazate pe funcţionarea unui anumit set de protocoale. De exemplu, comunicarea dintre două calculatoare în reţea se face prin protocoale implementate în hardware la nivelul plăcii de reţea pentru controlul fluxurilor de biţi transmişi prin intermediul suportului fizic; protocoalele de control al congestiilor au grijă să controleze viteza de transmitere a datelor între un transmiţător şi un receptor iar protocoalele de poştă electronică guvernează modalitatea de transmitere şi de recepţie a mesajelor de tip e-mail.
În Figura 1 este prezentat cazul în care un calculator face o cerere unui server Web (asta se întâmplă în momentul în care scriem adresa web în fereastra browserului), se primeşte un răspuns afirmativ de conexiune din partea serverului şi apoi calculatorul foloseşte un mesaj de tip „GET” pentru a recepţiona pagina respectivă. În cele din urmă, serverul returnează conţinutul fişierului calculatorului care a făcut cererea. Ca urmare a analogiei cu comportamentul uman, putem da următoarea definiţie a protocolului: un protocol defineşte formatul şi ordinea mesajelor schimbate între două sau mai multe entităţi ce comunică între ele, precum şi acţiunile ce sunt întreprinse odată cu transmiterea sau recepţia unui mesaj sau a unui alt eveniment.
Coduri de bare
O scurta introducere in domeniul codurilor de bare
Iata cateva informatii care va vor introduce in domeniul codurilor de bare. Daca doriti detalii despre un anumit tip de cod de bare mergeti pe link-ul acesta tipuri de bare
Cum functioneaza un cod de bare?
Fiecare caracter este reprezentat de o secventa de linii mai inguste sau mai groase.
Un cititor de coduri de bare foloseste un senzor optic pentru a converti codul de bare intr-un impuls electric pe masura ce fascicolul trece pe deasupra codului. Apoi cititorul masoara grosimile relative alte liniilor si spatiilor intalnite, decodifica aceste secvente, le transforma inapoi in caractere si le transmite la computer sau la un terminal portabil.
Un cititor de coduri de bare foloseste un senzor optic pentru a converti codul de bare intr-un impuls electric pe masura ce fascicolul trece pe deasupra codului. Apoi cititorul masoara grosimile relative alte liniilor si spatiilor intalnite, decodifica aceste secvente, le transforma inapoi in caractere si le transmite la computer sau la un terminal portabil.
Fiecare tip de cod de bare incepe cu un caracter special de start si se termina cu un caracter special de stop. Aceste caractere ajuta cititorul sa detecteze codul de bare si sa-si dea seama daca este scanat de la cap la coada sau invers.
Unele coduri de bare pot sa contina caractere de control pozitionate chiar inainte de caracterul de stop. Caracterul de control este calculat cand codul de bare este imprimat aplicandu-se o formula asupra caracterelor continute de coduri de bare .Cititorul in momentul citirii aplica aceeasi formula si compara rezultatul cu caracterul de control. Daca cele doua valori nu sunt identice, cititorul presupune ca este ceva gresit si reia scanarea.
Sunt cateva tipuri de bare, fiecare cu un format propriu de linii si spatii:
-codul UPC folosit pentru produsele ambalate individual este un cod alfa-numeric;
-codul Interleaved 2 of 5;
-codul Code 39 include litere mari si cateva simboluri;
-codul Code 128 include toate caracterele printabile si neprintabile ASCII.
-codul Interleaved 2 of 5;
-codul Code 39 include litere mari si cateva simboluri;
-codul Code 128 include toate caracterele printabile si neprintabile ASCII.
Ce este un cod de bare 2-D?
Simbolurile bidimensionale sunt de obicei formatele patrate sau rectangulare care codeaza datele in doua dimensiuni. Ele se impart in general in doua categorii: ‘Stacked barcodes’ sunt realizate printr-o suprapunere repetata si pot fi citite de cititoare de coduri de bare 2 D, speciale sau de unele cititoare CCD sau laser ajutate de un software special de decodificare. ‘Matrix Codes’ sunt construite pe o matrice 2-D; ele sunt de obicei mai compacte decat codurile “Stacked barcodes” si pot fi citite doar de cititoarele de coduri de bare 2-D.
Avantajul principal al codurilor de bare 2-D este posibilitatea de a coda o cantitate mare de informatii intr-un cod mic. Limita de informatie codificata pentru codurile de bare unidimensionale depinde de mai multi factori, dar 20-25 de caractere este maximul; codurile de bare 2-D pot codifica de la 100 de caractere pana la 2000.
Cel mai cunoscut cod de bare 2-D este MaxiCode si este utilizat cel mai mult de serviciile postale. Alte doua tipuri de coduri de bare mai raspandite sunt: PDF-417 si DataMatrix.
Avantajul principal al codurilor de bare 2-D este posibilitatea de a coda o cantitate mare de informatii intr-un cod mic. Limita de informatie codificata pentru codurile de bare unidimensionale depinde de mai multi factori, dar 20-25 de caractere este maximul; codurile de bare 2-D pot codifica de la 100 de caractere pana la 2000.
Cel mai cunoscut cod de bare 2-D este MaxiCode si este utilizat cel mai mult de serviciile postale. Alte doua tipuri de coduri de bare mai raspandite sunt: PDF-417 si DataMatrix.
De ce tip de cod de bare am nevoie?
Daca doriti sa utilizati codul de bare pentru o urmarire interna (gestiune) a produselor dvs. puteti sa folositi orice tip doriti, totul este sa va indeplineasca nevoile de codificare (numar de caractere, tip de caractere – numerice sau alfanumerice). Astfel, Code 39 sau Code 128 ar fi o alegere potrivita daca aveti o codificare alfanumerica. Daca folositi numai cifre la codificarea produselor, puteti utiliza si Interleaved 2 of 5.
Daca aveti de codificat o cantitate mare de date, va puteti orienta spre PDF-417. Daca doriti sa codificati o cantitate mica de date intr-un cod foarte mic, optiunea ideala este DataMatrix. In functie de cerintele aplicatiei pe care o utilizati puteti sa alegeti dintre codurile de bare prezentate mai sus. In schimb daca doriti sa folositi codurile de bare ca si instrument, la comercializarea produsului atunci trebuie sa respectati niste standarde pentru ca produsul dvs sa poata fi identificat si sa nu se suprapuna peste alt produs aflat in unitatea unde se face comercializarea.
Daca doriti sa exportati produsul dvs. in USA, trebuie sa folositi coduri de bare in simbologia UPC-A, pentru restul tarilor, inclusiv ROMANIA, este valabila simbologia EAN-13.
Daca aveti de codificat o cantitate mare de date, va puteti orienta spre PDF-417. Daca doriti sa codificati o cantitate mica de date intr-un cod foarte mic, optiunea ideala este DataMatrix. In functie de cerintele aplicatiei pe care o utilizati puteti sa alegeti dintre codurile de bare prezentate mai sus. In schimb daca doriti sa folositi codurile de bare ca si instrument, la comercializarea produsului atunci trebuie sa respectati niste standarde pentru ca produsul dvs sa poata fi identificat si sa nu se suprapuna peste alt produs aflat in unitatea unde se face comercializarea.
Daca doriti sa exportati produsul dvs. in USA, trebuie sa folositi coduri de bare in simbologia UPC-A, pentru restul tarilor, inclusiv ROMANIA, este valabila simbologia EAN-13.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)